miercuri, 19 iunie 2013

Rapsodiile Române de George Enescu

Celebrele Rapsodii Române ale lui George Enescu nu mai au nevoie de niciun fel de prezentare elogioasă privind desăvârșirea lor muzicală. Ele au fost compuse în perioada 1901-1902 (la numai 21 ani!) la Paris, premiera a avut loc în data de 23 februarie 1903, într-un concert dirijat de compozitor și Eduard Wachmann la Ateneul Român, și au fost publicate în 1904 la editura muzicală pariziană Enoch (Éditions Enoch). Subiectul acestui articol se va axa numai pe fondul melodic constituent al acestor două compoziții, despre care se știe foarte puțin. Acest fond reprezintă o serie de melodii populare urbane muntenești, cântate cu multă măiestrie și popularizate, răspândite de marii lăutari contemporani cu compozitorul nostru (Cristache Ciolac, familia de lăutari și muzicieni Dinicu), dar și melodii țărănești, din Moldova, pe care le găsim în a doua rapsodie, cu mici excepții însă. Vom vedea că avem de-a face și cu teme de factură cultă, nu numai folclorică (un marș militar, melodia unui dans popular stilizat etc.).
Rapsodia Română nr. 1, cu caracter sărbătoresc, dinamic, vesel, dansant, mult mai cunoscută decât a doua, începe cu Am un leu și vreau să-l beau, despre care se spune, din câte am citit în mediul virtual, că ar fi fost culeasă de compozitor de la lăutarul Lae Chioru. Dar iată ce declară marele nostru muzicolog și lexicograf Viorel Cosma în cartea sa, „București: Citadela seculară a lăutarilor români (1550-1950)”:
Melodia populară Am un leu și vreau să-l beau circula foarte mult și în Transilvania după Expoziția de la Paris din 1889, unde toți lăutarii români și maghiari o cântau la petreceri. Când s-a publicat pentru prima oară la editorul Constantin Gebauer din București, piesa purta specificarea„melodie eroică din Transilvania” (sic!), fapt care confirmă larga ei răspândire peste munții Carpați. George Enescu a valorificat-o în Rapsodia Română nr. 1, exact în forma executată de Angheluș Dinicu la nai și de Cristache Ciolac la vioară, fiindcă tema de început a piesei enesciene pentru orchestră este atacată în partitura generală de flaut (deci de către un instrument de suflat, similar cu sonoritatea naiului).
Nu avem niciun motiv ca să punem la îndoială informațiile oferite de Viorel Cosma.
„Am un leu și vreau să-l beau,
Dar nici ăla nu-i al meu!
Dar ce-mi pasă mie, zău,
Dacă fac cu el ce vreau?”
Urmează apoi Hora lui Dobrică, al cărei creator este lăutarul Dobrică Marinescu, originar din Ploiești, „leagănul marilor lăutari din secolele XIX și XX”, un bun violonist și notist (știa notele muzicale). În seara de 7 februarie 1859, taraful tatălui său – Dima Marin Cobzaru – a fost angajat să cânte domnitorului Alexandru Ioan Cuza, care se afla în prima sa vizită la Ploiești. Dima l-a lăsat pe fiul său să conducă taraful. Domnitorul a fost încântat de recital, în special de Dobre (alintat Dobrică), căruia i-a oferit cinci galbeni – trei pentru el și doi pentru ceilalți muzicanți. În urma acestui succes, Dobrică a fost desemnat de tatăl său „starostele” tarafului. El a mai lăsat posterității și o sârbă care îi poartă numele.
Cântecul patriotic Mugur, mugurel, creație a episcopului Ilarion al Argeșului, pe muzica unui anume Pavel, datează din vremea Revoluției de la 1821 (condusă de Tudor Vladimirescu) și a cunoscut o largă circulație în acea perioadă, pe teritoriul valah (mai multe detalii aici). Putem spune că a suferit un proces de „folclorizare”. Mai jos avem varianta orchestrală executată de Orchestra populară „Barbu Lăutaru” a Filarmonicii de Stat „George Enescu”, dirijor Nicu Stănescu, pe care am considerat-o cât de cât apropiată de fragmentul rafinat de Enescu în creația sa. Mai există variante vocale cu Tudor Gheorghe, formația „Anton Pann”, lăutarul Constantin Eftimiu etc.
„Mugur, mugurel,
Ia fă-te mai măricel,
Că ne-am săturat de iarnă
Și de răutate-n țară!
Un alt joc (dans) popular prezent în acest regal muzical este Hora de la moară (sauHora morii).
Din punctul meu de vedere, această horă este chiar interesantă prin faptul că are dublă cetățenie! Deosebita formație vocal-instrumentală de muzică veche „Anton Pann” ne-a demonstrat că are un omolog grec – Karotseris!
Chiar George Enescu a subliniat într-un interviu influențele orientale asupra muzicii noastre populare, care se resimt cel mai bine în cântecele din culegerile lui Anton Pann:
Nu se poate susține că muzica noastră populară are un caracter bine definit național. Bourgault Ducoudray a publicat o colecție întreagă de cântece populare grecești (Chansons populaires grecques) în care se găsesc mai multe bucăți care seamănă perfect cu ariile noastre populare. S-a întâmplat cu muzica noastră națională ceea ce s-a întâmplat și cu ființa noastră etnică. După cum sângele nostru este un amestec din toate soiurile de neamuri, care au trecut prin această parte a Europei, tot așa și muzica noastră națională a păstrat accente, răsunete, influențe din cântecele acelor popoare. De aceea cântecele noastre naționale au o bază orientală.
– Interviu cu George Enescu despre muzica românească, în Revista „Flacăra”, 8 septembrie 1912, Anul I, nr. 47
Și, în final, totul se încheie maiestuos cu renumita Ciocârlie, o piesă concertantă de mare virtuozitate – definitivată de naistul Angheluș Dinicu (1838-1905), bunicul lui Grigoraș Dinicu – care, în interpretarea sa și a violonistului Sava Pădureanu (1848-1918), a făcut senzație la Expoziția Universală de la Paris din 1889, astfel că cei doi lăutari și tarafurile lor au câștigat medalia de aur la concursul internațional de lăutari organizat în cadrul Expoziției!
Era o minune Ciocârlia asta și era una din cele mai prețioase nestemate ale repertoriului lăutăresc. O pusese pe note Angheluș Dinicu, pentru Expoziția de la Paris, și o publicase editorul Leopold Stern, dar ea nu părea să fie o compoziție originală, ci mai curând prelucrarea și îmbogățirea unor încercări mai vechi.
– George Sbârcea
Se pare că piesele Hora lui DobricăMugur, mugurelHora morii și Sârba lui Pompieru, valorificate de George Enescu, s-au aflat și într-o serie de caiete denumită Dinicu-Album (1890), pusă la punct de violonistul Gheorghe A. Dinicu (1863-1930), pe care, foarte probabil, a deținut-o și compozitorul, mai ales că era un apropiat al violoncelistului Dimitrie A. Dinicu (1868-1936), fratele violonistului de mai sus. Amândoi erau fiii lui Angheluș Dinicu. Este bine de precizat că acești lăutari care au creat și au popularizat aceste melodii erau din Muntenia (București, Ploiești), și nu din Moldova. Această confuzie s-a creat din simplul motiv că Enescu era originar din Moldova (Liveni-Vârnav, jud. Botoșani).
În loc de încheiere:
La secunda 31 îl putem surprinde pe George Enescu în postura de spectator, într-unAthenaevm foarte de diferit față de cel de astăzi!